Sfântu...Sfântu Gheorghe

...acolo unde bătrânul Danubiu își pierde și apa și numele în mare...

     Cu aceste cuvinte a ales Jean Bart (pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez) să înceapă cel mai frumos roman maritim scris din literatura română, Europolis. Plasarea acțiunii este făcută într-un cadru natural ce s-a schimbat mult în ultimii 150 de ani. Așa cum am învățat la școala generală, Delta Dunării este cel mai tânăr teritoriu românesc, formându-se recent prin depunerea aluviunilor aduse de către Dunăre.

     Dacă vrei să ajungi în Delta Dunării, ai nevoie în primul rând de timp. De la Galați, pe oriunde ai pleca, drumul durează 3 ore până la Murighiol, localitate ce în antichitate era port la Marea Neagră dar și la fluviul Dunărea, asemănător comunei Sfântu Gheorghe de astăzi.
    Am pornit cu o barcă închiriată prin telefon, timp de aproape 2 ore călătorind sinuos pe brațul sudic al Dunării. Accesul la Sfântu Gheorghe este posibil doar pe cale navală, cam dificil aș spune, dar dorind să văd partea plină a paharului, amintesc: simplitate, liniște, mașini puține, lipsa iubitorilor de grătare și gălăgie, fițe și mofturi. Partea goală constă doar în mentalitatea unor investitori în turism/barcagii neserioși care vor să dea tunul rapid și văd turistul ca pe o știucă ce trebuie stoarsă fără remușcări. 
     Sfântu Gheorghe este, cu mici excepții, un sat cu ulițe strâmte și prăfuite, cu case vechi, specifice localităților pescărești. Din loc în loc, câteva pensiuni îngrijite și case zugrăvite cu alb și albastru (culorile Deltei) completează peisajul plat al satului. Nu prea ai ce vizita în sat, fiind amenajat doar un mic muzeu deschis ocazional. Câteva blocuri comuniste dau impresia unui decor dezolant, în ciuda debarcaderului modernizat. 

     Sunt câteva magazine alimentare bine aprovizionate, un bancomat și vreo 4-5 terase unde poți mânca. Mi-au atras atenția câteva anunțuri de vânzări de case abandonate și dărăpănate.Există posibilitatea cazării în camping la cort sau căsuțe din lemn acoperite cu stuf, situate la ieșire din sat spre plajă.
     Din sat și până la plajă poți merge fie pe jos cei 2 km, fie alegi să mergi cu o remorcă prevăzută cu băncuțe trasă de o mașină de teren. Plaja sălbatică este foarte lungă, suficient de lată încât să nu te deranjeze vecinii de rogojină, aproape goală dimineața, nisipul este foarte fin, apa destul de mică, trebuind să mergi ceva metri pentru a ajunge la adâncime. Locul în care se varsă Dunărea în mare este un spectacol al naturii și al valurilor.

     Mâncarea nu dezamăgește, pentru cât costă o masă de pește la oraș, fiind mai mult decât rezonabilă ca preț. Nu am poze cu mâncarea, fiind mult prea flămând pentru fotografii. Se mănâncă bine: storceag, borș pescăresc, crap și somn prăjit cu mujdei cu mămăliguță, icre și saramură.

     Delta Dunării este un loc frumos ce merită văzut, Sfântu Gheorghe - un sat autentic ce va mai dăinui câțiva ani ispitei turismului în masă și a modernizării excesive. Peisajele, apusul de soare, cerul incredibil de înstelat, relaxarea pe plajă sunt de neprețuit.

Drumeție în munții Siriu

       O drumeție în circuit, într-o zi cu vreme bună în munții Siriului. Acest lucru ni l-am propus și l-am făcut la mijlocul lunii august. 

      Am pornit de la coada lacului Siriu, dimineață în jurul orei 8.45, de unde am parcat mașina în zona izvorului amenajat unde apare marcajul bandă roșie, ce insoțește poteca pe valea Neagră până la Poarta Vânturilor.

      Pentru a ajunge aici, din DN10 în direcția către Brașov, după ce treci de viaductul Grămăticu se face un drum pietruit la stânga către fostele amenajări ale șantierului de construție al barajului, precum și ruinele fostei stațiuni climaterice Băile Siriu. Zona respectivă nu arată grozav, iarba verde nu prea există, totuși are lipici pentru pasionații de picnic sau de camping. 

            La cabana Valea Neagră găsim prima săgeată indicatoare către Lacul Vulturilor. De aici, drumul forestier este lesne de urmat, nefiind probleme de orientare până în capătul lui, unde găsim un izvor și o săgeată de lemn ce ne trimite într-o urcare accentuată timp de o oră și jumătate prin pădure până la Dosu Muntelui (ora 10.45), unde este amplasată o stână și găsim un izvor amenajat.

          De la Dosu Muntelui, poteca merge pe curbă de nivel prin pădure până la Poarta Vânturilor (ora 11.30), ce reprezintă o șa largă între vârfurile Siriu (sau Bocârnea) și Mălâia, ambele cam cu aceeași altitudine (1657 m-1662 m). În șa, găsim o cruce ridicată de către jandarmii montani buzoieni și o "barabaftă" de construcție cu o hartă veche topografică nefolositoare. Acum 3 ani, exista aici un stâlp cu săgeți indicatoare.

Lacul Sec

          Coborâm spre Lacul Sec (sau Mlaștina Vulturilor), apoi ajungem la Lacul Vulturilor (ora 11.45), îndrumați fiind de zgomotul motoarelor de la mașinile 4x4 ale turiștilor. Așa este la modă acum....Îmi amintesc de prima dată când am ajuns la Lacul Vulturilor, prin 1998, în perioada liceului. Atunci doar localnicii știau de Lacul Vulturilor, ulterior reclama făcută pe internet și tv invitând poporul la drumeție, dar și la lăsat gunoaie pe munte. Acum zona s-a antropizat excesiv, ca mai toate locurile unde se poate ajunge cu mașina. Lacul este situat într-un cadru natural deosebit de impunător, având forma unei elipse cu axa mare de 100 m și axa mică de 60 m și o adâncime maximă de 3 m.

           Mâncăm ce avem în rucsac și ne urnim către Colții Măgăreței (ora 13.30), unde cu mulți ani în urmă au fost aduse capre negre din munții Retezat. Nu am văzut niciuna! De aici, hotărâm să urcăm pe cupola singuratică a vârfului Siriu (ora 14.30), savurând câteva afine uitate de localnici care au ras tot.

Pe vârful Siriu

           De pe vârf decidem să coborâm către Colții Balei, pe poteca marcată teoretic cu punct roșu ce coboară pe valea Bradului către coada lacului. Pe vârf găsim urmele tranșeelor săpate în Primul Război Mondial. Am zărit doar câteva marcaje răzlețe vechi de la Asaltul Carpatilor din anii 70-80, zona fiindu-mi cunoscută de la o recunoaștere de traseu în urma cu 3 ani alături de colegii de la Mecanturist. Colții Balei prezintă o zonă de gol alpin cu pereți stâncoși și abrupți.

     Zona este pitorească, sub vf. Siriu existând un izvor cu apă bună de băut. Trecem pe lângă două stâni, după care începem să coborâm pe un drum forestier mocirlos prin pădure până aproape de coada lacului (ora 17.00), de unde recuperăm mașina.

Schiță cu caracter pur orientativ. Documentați-vă înainte de a porni pe munte!

             

Fuga de caniculă

      Când vara ne dă bătăi de cap din cauza caniculei, iar temperaturile devin aproape insuportabile, există varianta să mergem cu cortul la munte. Astfel, împreună cu Cătălina, Marilena și Sorin am plecat vineri dimineața din Galați către poiana Stânii, un loc de popas și campare mai puțin frecventat de turiști, din munții Ciucaș. 

    Întinsă, netedă și înconjurată de păduri, poiana Stânii reprezintă un punct de plecare pentru mai multe trasee turistice în circuit.

Poiana Stânii sub pereții stâncoși ai Zăganului

     Sunt o mulțime de locuri de campare în poiană și pe malul Telejenelului, pârâul ce străbate zona. Pentru a ajunge în valea Stânii, trebuie parcurs cu mașina drumul forestier ce pornește la intrarea în satul Cheia. Mai există și varianta unui forestier din comuna Măneciu. Drumul forestier este circulabil pentru mașini cu garda la sol mai ridicată. Sunt câteva pensiuni construite, o păstrăvarie și nu am văzut niciun magazin alimentar. Deci, vă recomand să va luați totul de acasă! Nu există semnal la telefon, ceea ce nu este chiar așa rău.

    Deîndată ce ne-am instalat tabăra de corturi, după ora prânzului am pornit către pasul Tabla Buții și Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial. Traseul marcat cu cruce roșie, urcă printr-o pădure de foioase pe plaiul Cetății până în creasta principală a Carpaților, de unde marcajul bandă roșie continuă către munții Siriu.

Hai la drum!

Marcaje CiucașX3

Pe creasta principală a Carpaților

Pasul Tabla Buții

Cimitirul Eroilor din Tabla Buții

     În urmă cu 400 de ani, pasul Tabla Buții era considerat principala trecătoare practicabilă din punct de vedere comercial. Se spune că pe aici ar fi trecut Mihai Viteazu în anul 1599, fiind construită o cetate, zidurile putând fi observate și în zilele noastre. În Primul Război Mondial, trecătoarea a devenit teatru de operațiuni militare cu peste 3000 de soldați români. În memoria celor căzuți în luptă a fost ridicat un monument la Cimitirul Eroilor, unde sunt înmormântați soldați români și germani. Din ce am citit denumirea de Tabla Buții vine de la tablele folosite pentru ștanțarea butoaielor cu mărfuri la trecerea prin acest punct vamal dintre Transilvania și Țara Românească.

     Seara s-a lăsat peste poiană cu un mic grătar și cartofi la jar, apoi în jurul focului de tabără am depănat povești, temperatura fiind în jur de 14 grade. Fiind solitari în poiană, am adormit destul de repede într-o liniște plăcută.

     Sâmbătă dimineață, în timp ce gașca dormea, am încălțat pantofii de alergare montană și am dat o fugă pe valea pârâului Sterp până în culmea Zăganului, un scurt antrenament pentru ultramaratonul CiucașX3 ce va avea loc în septembrie.

      După o baie cu apă rece și un mic-dejun bogat pornim la drum pe valea Stânii, pe marcajul bandă albastră, ce urcă spre Curmătura Stânii. Trecem de o barieră și urmăm drumul forestier, treptat valea se îngustează, iar poteca ne îndrumă prin albia pârâului. Suntem în Cheile Văii Stânii cu o lungime de un kilometru, iar pereții cheilor se apropie atât de mult cât să încapă doar un om. Observăm locul de unde izvorăște pârâul Stânii, iar valea devine seacă și nisipoasă. Ne bucurăm de răcoarea cheilor. Curând, înfățișarea cheilor se schimbă, relieful devine mai accidentat și sălbatic. Bolovanii și trunchiurile de copaci ne obligă să-i ocolim.

     După proape după 2 ore de mers lejer, poteca iese într-o poiană în preajma unei stâni, iar de acolo urcăm către curmătura Stânii, unde  găsim marcajul de creastă bandă roșie ce merge către cabana Ciucaș. Noi am decis să urcăm în șaua Gropșoarele pe culmea Albele, traseu marcat sporadic cu triunghi roșu.

Piramida Penteleului

Înainte de șaua Gropșoarele, luăm apă de la izvor

    Din șaua Gropșoarele, urcăm către La Răscruce, unde luăm o scurtă pauză de masă și de hidratare. La Răscruce reprezintă o intersecție de poteci marcate: triunghiul roșu către Muntele Roșu, triunghiul galben pe valea pârâului Alb, crucea roșie spre culmea Buzăianu sau Cabana Ciucaș. Ajungem pe vf. Gropșoarele, traversăm o zonă stâncoasă prevăzută cu un cablu metalic, apoi strunga dintre Podul de Aramă si Vf.Zăganu. Ajungem la bifurcația cu poteca marcată cu triunghi albastru, de unde coborâm abrupt pe valea pârâului Sterp pentru a reveni in poiana Stânii, la corturi.

Vf. Ciucaș

Cabana Muntele Roșu

La Podul de Aramă

Tabla Buții

Pe valea pârâului Sterp

 

Poiana Stânii

     În a doua noapte, plăcerea dormitului la cort a fost risipită de către niște localnici mândri de putința și avuția lor: boxe cât frigiderul, karaoke și urlete, mese și grătare ca la cumetrie. Unde ajunge românul cu mașina, șansele să te întâlnești cu asemenea oameni au devenit din ce în ce mai mari. 

     Vom mai reveni în poiana Stânii, zona este foarte frumoasă, poate cu mai mult noroc!