Departe în Maramureș

     Maramureșul adăpostește nenumărate lucruri și locuri inedite, tocmai frumusețea acestor locuri fiind motivul pentru care am ales ca destinație pe perioada Rusaliilor, având mai multe zile adunate la dispoziție. Nu am avut ce regreta, am mers strict pe câteva obiective turistice, celor rămase urmând să le alocăm timp cu altă ocazie.

În pasul Șetref 

     Ne-am cazat la o pensiune în Borșa, de unde în fiecare zi am plecat către obiectivele turistice stabilite de acasă. Borșa, până de curând centru de extragere și prelucrare a minereurilor neferoase, este acum stațiune de odihnă, cu o rețea bogată de pensiuni, aflată într-o continuă construcție, prăfuită din cauza drumului prost, neasfaltat și plin de gropi, însă reprezintă principala poartă de acces către munții Rodnei. 

    Astfel, vineri pe 2 iunie, ne-am plimbat cu vestita Mocăniță de pe valea Vaserului, cu rezervare online făcută cu o lună înainte (informații și tarife: http://www.cffviseu.com). Trenul nostru era programat să plece la ora 10, astfel pe la 9.15 am ajuns la gară la Vișeu de Sus, lăsând mașina într-o parcare încăpătoare. Am luat biletele de la casă, după care un angajat amabil ne îndrumă către vagoanele trenului arhaic-pitoresc tras de către o pufăitoare locomotivă cu abur.

De așa ceva am nevoie

Tu ești campioana!

     CFF Vișeu de Sus este o cale ferată forestieră, operată privat, ce funcționează îndeosebi pentru transportul lemnului, dar destul de profitabilă și în ceea ce privește transportul de turiști.

     Am ales locurile în primul vagon de pasageri de la locomotivă, multe fotografii ieșind ușor-afumate și mișcate. Dacă prima porțiune a drumului nu este spectaculoasă și sălbatică precum m-aș fi așteptat, de-abia către finalul călătoriei de la halta Cozia către stația de finiș la Paltinu este într-adevăr încântătoare. Pe parcurs, Mocănița oprește câteva minute bune pentru realimentarea cu apă dintr-un puț amenajat special, timp în care lumea merge la toaletă, cumpără bere, apă sau suc din vagonul-marfă situat lângă locomotivă, fie aruncă pietre în apa Vaserului.

     După două ore și jumătate de la Vișeu ajungem la stația Paltin, amenajată cu nenumărate locuri de picnic și foișoare, unde avem la dispoziție alte două ore să mâncăm și să ne hidratăm, să ne întindem la soare sau să vizităm o clădire istorică a gării amenajată cu câteva panouri „zgârcite” în informație despre Mocăniță.

     La întoarcere, locomotiva este întoarsă, noi fiind acum în ultimul vagon. Este obligatoriu ca locurile din vagon de la dus să fie păstrate și la întoarcere, ceea ce este o decizie bună. Aproape toată lumea era roșie la față de la soare și moțăia în trenul ce părea că va sări de pe șine la un moment dat. Reajunși în gară, cumpărăm câteva suveniruri și mergem către pensiune, unde gazda ne aștepta cu mâncare gătită, un adevărat festin delicios în fiecare seară petrecută la pensiune. 
     Pe drumul către pensiune am oprit la Moisei la monumentul eroilor, ridicat în memoria victimelor masacrului ce avut loc la data de 14 octombrie 1944 de către armata maghiară. Trupele maghiare aflate în retragere pe valea Izei au ucis 29 de țărani români în două case de lemn. Țăranii fusese acuzați de trădare și ținuți prizonieri într-un lagăr de muncă la Vișeu de Sus. Pe 14 octombrie 1944, ei au fost urcați într-un camion și transportați la Moisei, localitate evacuată complet de locuitori. Prizonierii au fost închiși în două case de lemn și împușcați de către soldații maghiari ce trăgeau prin geamuri și ușă. În aceeași noapte, satul a fost incendiat, peste 300 de case fiind arse. Cadavrele au fost îngropate după două săptămâni la revenirea localnicilor la gospodării. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră, fiind realizat de către sculptorul Vida Gheza. Cele două case există și acum, fiind transformate în case memoriale.

     Sâmbătă plecăm destul de târziu către Săpânța, satul arhicunoscut pentru cimitirul vesel și mai nou pentru cea mai înaltă biserică din lemn din lume la Săpânța-Peri. Drumul este bun și proaspăt asfaltat de la Vișeu de Sus către Sighetul Marmației, traversând satele Leordina, Ruscova și Petrova, apoi Rona de Sus.
      De departe zărim turla înaltă de 72 de metri a bisericii Mănăstirii Peri, din centrul satului Săpânța ajungând reped la un obiectiv turistic unic în țară - Cimitirul Vesel, ce a adunat de-a lungul anilor sute de cruci pictate în culori vii pe fond albastru. Mesajele inscripționate pe cruci parcă încearcă să alunge tristețea specifică unui astfel de loc.

     Ne întoarcem în Sighetul Marmației pentru a vizita un alt loc plin de istorie și amărăciune: Memorialul Victimelor Comunismului, ce se găsește în fosta închisoare de la Sighet. Aceasta închisoare a jucat un rol esențial în perioada de început a comunismului în România, prin oprimarea clasei intelectuale românești, aici pierzându-și viața foști miniștri, parlamentari, preoți, ziariști și militari. Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, iar umilința și batjocura era la ordinea zilei.
     Fiecare celulă a închisorii este o sală de muzeu în care sunt amplasate obiecte, fotografii, documente și sunt prezentate temele represiunii comuniste. De asemenea, se pot vedea celulele în care au decedat Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu. În curtea exterioară puteți vedea grupul statuar „Cortegiul Sacrificaților”, reprezentat de 18 siluete umane mergând către un zid ce le închide orizontul. Pentru vizitarea și documentarea acestui muzeu este necesară cel puțin o jumătate de zi, noi am stat mult prea puțin.

     De la Sighetul Marmației decidem să pornim în susul văii Izei, prin localitățile Oncești și Nănești, ajungând în vestita localitate Bârsana. Noul ansamblu monahal a fost construit în anul 1993, fiind în întregime din lemn după tradiția locală. Curtea mănăstirii este foarte mare, plină de verdeață și de flori, cu un foișor imens în care, probabil, se țin slujbe la zile de mare sărbătoare. Muzeul mănăstirii  adăpostește cărți bisericești, manuscrise, cruci și icoane vechi, precum și obiecte casnice întâlnite în gospodăriile maramureșene.

    Plecăm de la Bârsana și oprim pentru câteva minute la Rozavlea, veche așezare maramureșeană, vestită prin biserica din lemn de brad de către meșteri anonimi construită în anul 1717. Pictura a fost executată pe lemn cu excepția picturii altarului, realizată în totalitate pe pânză. Momentan, se lucrează la restaurarea picturii.

     Pentru ziua de duminică și înainte de a ne întoarce acasă am planificat o scurtă drumeție la Cascada Cailor, una dintre cele mai frumoase cascade, formată pe versantul nordic al munților Rodnei. Cascada este formata din mai multe trepte cu căderi succesive de apă. Accesul spre cascadă este facil cu telescaunul din stațiunea Borșa, de la capătul superior al telescaunului se ajunge pe o potecă lată în circa 30 de minute de mers pe jos.

La revedere, Maramureș!

Au(gust) de vacanță

    Știți care este cea mai importantă și limitată resursă?  Nu este nevoie de explicații științifice, nu trebuie să deschidem vreun horoscop, însă aud tot mai des în ultima perioadă expresia „nu am timp!”.  Cred că este cea mai lejeră și cea mai la îndemână scuză folosită atunci când o persoană caută motive sau un alibi pentru lucruri ce niciodată nu dorește să le facă cu adevărat și când de fapt nu își dă seama de ipocrizia situației. Tot ceea ce se spune înaintea expresiei „……..dar, nu am timp!” cred că rămâne la stadiul de minciuni nevinovate.

     Putem discuta mult și bine pe această temă, însă prefer să ne consumăm timpul altfel, poate lecturând jurnalul nostru de vacanță montană din 2014. Așadar, haideți la drum!

     Început de august. Uauuuu, în sfârșit concediu…ieri ne-am hotărât unde mergem! Bagajele fiind aceleași indiferent de destinație, renunțăm la Retezat din cauza vremii mult prea furtunoase și ne orientăm către Giumalău și Rodnei, munți mai puțin udați în ultima săptămână. Echipa de vacanță este alcătuită din Luminița și Robert și noi: Cătălina și Cătălin. Cu portbagajul mașinii plin cu „de toate ca shaorma” pornim către nord, pe E85 urmând traseul Adjud-Bacău-Roman-Fălticeni. Cu Muntenii ne vom vedea la destinație, ei venind de la Brașov, deh…fiecare cu ale sale drumuri. Nu ratăm vizitele la Mânăstirile Humor și Voroneț, prima dată vizitându-le cu colegii de școală generală în clasa a 8-a. Atunci vedeam lucrurile altfel, mi-aduc aminte că aveam mâna-n gips, ruptă de la fotbal când am plecat în acea excursie.

     Acum cel mai mult m-au impresionat iile de pe tarabele bucovinenilor, dar și prețul acestora. La Humor dibuim și o idee de traseu în Obcinele bucovinene.

     Ajungem după-amiază la Fundu Moldovei, unde vom sta 2 nopți la camping-ul Vuurplaats, un camping bine amenajat și curat, cu multă iarbă și dotat cu toate cele necesare. Să fie așa pentru că proprietarii sunt olandezi stabiliți aici în România? Campingul se află pe malul râului Moldova, iar prin spatele campingului se găsește calea ferată aflată acum în conservare de câțiva ani ce pornea de la Pojorâta. Știm doar că aici trebuie să revenim, zona fiind liniștită.

     A doua zi, luni-dimineață,  începem să bifăm din obiectivele montane cu vârful și cabana Giumalău.  

Dimineața, facem mișcare ca fluturașii

     Din Pojorâta urcăm pe drumul recent asfaltat și lăsăm mașina în șaua Fundu Colbului. Urma să aflăm mai târziu, când am ajuns acasă că se numește „TransRarăul”.

     Din Fundu Colbului, drumul lat și bătut de atâția pași este plin de afine, de unde și o viteză de înaintare destul de mică a noastră. Cu buzele de culoare mov ajungem la intersecție, decidem să urcăm pe bandă roșie pe vf. Giumalău (1857m alt.)  și să ne întoarcem pe traseul cruce roșie realizând în acest fel un circuit.

     Cu privirile aruncate ba către afine, ba către Pietrele Rarăului, urcarea spre vârf este frumoasă și ne încântă. Facem câteva fotografii pe vârf, de fapt un platou întins cu o movilă puțin mai înaltă aflată în centru și coborâm către cabana Giumalău pe marcajul punct albastru în jumătate de oră.

     La cabană, trei persoane taie de zor lemne de foc de la o anexă dezafectată. Dăm să intrăm în sala de mese, dar aflăm că de fapt la cabană nu prea se oferă mâncare. Apelăm la rezerve, experiența învățându-ne că oriunde am merge pe munte  o conservă cu carne și un salam trebuie aruncate întotdeauna într-un colț al rucsacului. Cabana nu este foarte mare, pare primitoare și este așezată într-un plai larg cu priveliști interesante către Pietrosul Bistriței. Mi-ar plăcea să ajung iarna aici!

     Drumeția noastră continuă pe poteca marcată cu cruce roșie pe sub culmea Giumalăului, realizând un traseu în circuit, doar ultima porțiune de traseu fiind identică. Dacă eu nu mă omor după afine și alte fructe de pădure, Cătălina, Luminița și Robert au făcut prăpăd, urșii fiind invidioși de sporul alert avut la cules.

     Seara ajungem în camping, de unde au mai plecat dar și sosit alți vecini de cort, fiind printre puținii români cazați în camping. În rest, doar polonezi, olandezi, danezi… Între timp, cineva și-a cumpărat pantofi noi din colecția primavară-vară, cu amortizare.

     Marți dimineață după micul-dejun cu tableta în mână ne informăm asupra prognozei meteo din zonă,  ne strângem bagajele și decidem să mergem în pasul Rotunda ce desparte munții Rodnei de Suhard. După ce traversăm pasul Mestecăniș ne încadrăm spre Cârlibaba unde facem o pauza de reaprovizionare alimente la magazinul din centrul comunei.

Oare cum o fi urcat proprietarul mobila în casă?

Biserica din Cârlibaba

     Ajungem după 7 km în pasul Rotunda pe drumul național neasfaltat DN17D. Concluzionat,  plătim taxe degeaba pentru drumuri pentru că încă mai avem în România drumuri naționale de pământ, unde roțile devin pătrate.

     Refacem bagajele și decidem să dormim în această seară la lacul Lala Mică. Lăsăm mașinile exact în pas și o luăm la picior. Urcarea la început este lejeră, urmărind drumul de tractor ce urcă spre stânile de la limita rezervației.

     Întâlnim pe traseu o formație de culegători de afine, „luați cu ziua” de un patron din sat și plătiți cu 10 lei pe kg cules. Or fi ei harnici, dar tot își dau arama pe față cerșind ba o eugenie sau o felie de pâine, fie o țigară. Nu peste mult timp, dinspre Omu Suhardului se tot văd fulgere urmate de tunete ce par a se îndrepta către noi.

     Zorim pașii pentru a ne apropia de șaua Gajei și a ieși din creastă. Robert își amintește că a uitat cuiele de la cort exact lângă mașină, moment în care apar și primele picături de ploaie în jurul nostru.

     În stânga noastră, aproape de Prelucile Gajei observăm ascuns un canton silvic. Dăm la vale și în 10-15 de minute ne adăpostim sub streașina acestuia. Aveam să aflăm mai târziu că suntem la cantonul de vânătoare Nicitaș sau Nichitaș (pe hartă nu apare acest adăpost). Este închis cu două lacăte solide și probabil dacă ar fi fost deschis am fi înnoptat aici. Ploaia s-a întețit, în rămășițele vetrei de foc găsim cuie numai bune pentru ancorarea unui cort. În creasta Rodnei continuă să fulgere și  noi așteptăm trecerea ploii.

     După aproape o oră de așteptare sub șindrila acoperișului, după limpezirea cerului și apariția soarelui, ne reluăm călătoria. Peisajele sunt mult mai clare, iar noi mergem cu un ritm cam de maraton, chiar dacă rucsacii par cam grei.

     Ajungem în șaua Găjii și luăm la vale punctul roșu ce ne va conduce către lacul Lala Mică, traversând o zonă mult prea bogată de jnepeniș.

     Lacul glaciar Lala Mare cică ar fi situat la altitudinea de 1815 m, are o suprafață de 6000 m pătrați și o adâncime de aproape 2 m.Așa o fi, însă mie îmi place locul de  amplasare și forma lui inedită, impresia fiind că un matematician a trasat malurile acestui lac cu un excavator.

     Cum aici nu se poate pune cortul (regulă a Rezervației), urcăm către lacul Lala Mică pe marcaj punct albastru, un lac nu prea mare și nici adânc, situat exact sub vf. Ineu. Este aproape ora 8, suntem singurii turiști de la lac și montăm degrabă corturile.

     Bate vântul, este frig, dar cutez pentru câteva secunde să mă scald în lac. Mă răzgândesc subit, apa fiind mult prea rece. Încălzim la aragaz două conserve cu sarmale și chifteluțe grecești cumpărate de la Lidl, stabilim planul pentru ziua următoare și intrăm în cort.

     Începe ploaia și se lasă ceață. Adorm buștean, mai greu adorm Cătălina și Luminița care sunt uimite de atmosfera închisă și puțin stranie dată de liniștea locului. Mie îmi place că aici nu poate oricine să ajungă cu motociclete sau atv-uri. E miercuri-dimineață, iar soarele se străduie să ne uimească. Doborâm repede corturile, luăm micul dejun consistent, ne umplem bidoanele cu apă din izvorul ce alimentează Lala Mică și ieșim în șaua Ineuțului.

     Ascundem rucsacii într-o văioagă și urcăm către Vf. Ineu, al doilea vârf ca înălțime din Rodnei cu altitudinea de 2279 m. Spun doar…uaaaaaaauuuuuuuuuuu! Îmi doream să ajung aici, vf.Ineu fiind de bifat pe bucket list.

     Am mai fi stat, însă trebuie să plecăm, recuperând rucsacii din șa și urcând către vf. Ineuț (2222 m alt.), nu înainte de a verifica starea refugiului recent reconstruit de către ieșenii de la Asociația „Hai pe Munte”. Bravo lor!

     De aici, urmăm traseul marcat cu cruce albastră către vf. Roșu pentru a ajunge la o pensiune în satul Șanț. Unele porțiuni ale traseului prin custura și peisajele oferite îmi amintesc de grandoarea Făgărașului.

     Aproape de vf.Roșu (2113m alt.), nori negri dinspre Ineu vin spre noi. Totodată, pe valea Someșului către satul Șanț perdeaua de ploaie sporește.

     După vârful Cobășel, când ne apropiam de intrarea în pădure, tunete și fulgere înspăimântătoare ne fac să o luăm la goană și să dăm la vale, de unde un localnic culegător de afine ne face semn să ne îndreptăm către adăpostul improvizat într-o aglomerație de brazi. Adunăm rucsacii într-un colț și așteptăm ca ploaia să se oprească, ceea ce se petrece după aproximativ o oră, timp în care am stat la vorbă și am mâncat din afinele culese cu câteva ceasuri în urmă.

     Știam că la jumătate de oră mai jos se află cabana Diana, pe valea Blaznei, dar nu am găsit pe nimeni acolo. Prin urmare, decidem să ne cazăm la pensiunea Alpina Blazna, situată într-o zonă cu căutare mai mult iarna datorită pârtiei de schi amenajate.

     Dimineața ne trezim devreme, luăm micul dejun regim all-inclusive inclus în prețul de cazare și hotărâm să recuperăm mașinile din pasul Rotunda. Fetele rămân la pensiune, eu și cu Robert coborând în satul Șanț de unde aveam să ajungem cu 4 mașini diferite până în pas.

     Ne întoarcem la pensiune, plouă ca-ntr-o zi de Sfântul Ilie, scoatem harta zonei și ad-hoc decidem să ne îndreptăm conform planului de acasă către lacul Colibița, nu înainte de a trece prin orașul Bistrița pentru reaprovizionare.

    Pe la 7 seara, din drumul național din dreptul satului Mureșenii Bârgăului ne orientăm către lacul de acumulare Colibița din munții Călimani, unde la primul camping ivit în cale  (camping Sculptor – așa se cheamă) montăm corturile. Seara se lasă cu un ospăț cu  mititei și ceva bucăți de porc ruginite la grătar.

     Lacul Colibița este un lac artificial de acumulare amenajat în perioada 1977-1991 pe cursul râului Bistrița Ardeleană. Pe malurile sale s-au construit numeroase pensiuni și cabane, lacul Colibița fiind o importantă atracție turistică a zonei.

     Azi vom urca pe vârful Bistricior (1990 m alt.) , după ce vom parcurge mai bine de 8 km de drum forestier aflat în renovare către mina Banya, alături de marcajul triunghi albastru, dar și roșu. La intersecție, urmăm triunghiul albastru pe o potecă vizibilă, recent marcată. Zona îmi pare destul de sălbatică, puțin frecventată de turiști dar totuși mai des umblată de tăietorii de lemne.

     La refugiul Salvamont Bistricior luăm pauza de masă. Nori negri se adună în creastă, cad și primele picături de ploaie, având speranța că vom ajunge și în vârf. Refugiul este refăcut recent, pe vechea fundație a unui adăpost și este unul destul de solid mobilat cu câteva priciuri și o sobă pe lemne.

     De aici, urcăm ultima pantă abruptă către vârf și ieșim repede în șaua dintre vârful Bistricior și Zurzugău. Încercăm cu harta în față să identificăm câteva vârfuri către Rodnei și Ceahlău.

     De cum ajungem pe vârful Bistricior, nu apucăm să facem două poze că o ploaie torențială ne determină să mergem mai departe către vârful Străcior (1963m alt.).

     Din Străcior (1963 m alt.) coborâm la vale pe o potecă lată printre jnepeni înalți pînă la prima intersecție cu marcajul triunghi roșu.

     Banda roșie se îndreaptă către șaua Terha, noi fiind acum și pe marcajul drumului Mariei Therezia, un drum istoric, militar și comercial construit cu două sute de ani în urmă ce lega Transilvania de Bucovina.

     Ploaia nu ne dă pace. Urmează o coborâre abruptă, ieșim într-o poiană largă de unde marcajul dispare, dar noi ne desfacem în pieptene și găsim într-un final urmele unor vechi semne.

     Dăm într-o potecă noroioasă, ce ne scoate într-un final la drumul principal și implicit către mașină. Suntem uzi leoarcă, ne schimbăm de la piele de haine.

     Seara ajungem la camping la Colibița, urmează o nouă seară plină de taclale și zâmbet, de unde aveam următoarea zi să ne întoarcem acasă la Galați.  Îmi vin în aminte cuvintele prietenului Gigi Cepoiu: „Dacă pleci de acasă, probabil vei ajunge unde ți-ai propus. Dacă nu pleci de acasă, sigur nu vei ajunge!”.